Jurnal de nuntă (III)

SÂMBĂTĂ, 12 septembrie 2009

ZIUA NUNŢII

Ora 13.00
Aranjatul miresei. E deja târziu. La ora asta trebuia să ieşim pe uşă. Am depăşit cu vreo două ore programul stabilit iniţial. Ei, şi ce? E nunta noastră. Şi în definitiv programul îl putem face noi. Aşa că nu mă agit.

E timp destul pentru toate. Fifi aduce buchetele. De mireasă şi de naşă. Trandafiri. Albi. Şi roşii. Îmi plac.

Ora 15.00
Plecăm la şedinţa foto. Paul, Adi, Silviu. Doi fotografi profesionişti şi un operator la fel de bun. Trei oameni blânzi şi buni ca pâinea caldă. Naşii – Roxana şi Franco. Roxana, prietena mea dragă pe care Dumnezeu mi-a scos-o în cale, într-o delegaţie la mare acum nouă ani. Şi mirele.

Afară, soarele ne zâmbeşte. Nici frig, nici cald. Şi cel mai important, nu plouă. Prima oprire – centrul vechi. Ne destindem. Străduţa Hanul cu Tei ne aşteaptă. Pe noi.

Lumina e bună. Eu mă simt din ce în ce mai bine.

Ating rochia de lemnele vechi. O pată. Dar mie mi se pare distractiv. Mă simt în largul meu. Mă strâng sandalele. Intrăm într-un magazin de anchităţi. Ţac, ţac. Furăm câteva ipostaze pentru eternitate.

Ora 16.00

O luăm la pas pe străduţele înguste şi pline de praf. Încet, fără să ne grăbim. Doar e ziua nunţii noastre. Ne bucurăm de timp, de tot. Oprim la BNR. Poate ne poartă şi nouă noroc. Ţac, ţac repetăm o schemă din dansul repetat cu Florin, magicianul paşilor pe ritmul muzicii.

Ora 16.30

Adrian se retrage. Pentru a o ajuta pe Fifi. Ea e omul orchestră. Şi are grijă ca totul să fie aşa cum am visat. Îmi ia de pe umeri sarcini grele. Lumânările. Buchetele. Sala. Restaurantul. Lumina. Mă ţine la curent cu tot. Florile. Sunt. Şerveţele. Sunt. Lumânările – în aerul condiţionat, dat la maximum. Florile rezistă. Aşa că, nu-mi fac griji.

Rămânem în centrul vechi. Pe o străduţă, „Zilele Bucureştiului”. Avem recuzită, decoruri, tot. Inclusiv coloane antice pregătite pentru un spectacol. Mai tragem câteva cadre.

Unul dintre organizatorii evenimentului ne face o poză şi în câteva clipe, ne-o oferă cadou, pe hârtie.

Trec domni şi domniţe în costume medievale. Râdem, ne prostim. Alături, lumea mănâncă mici. Mă aşez la coadă şi facem altă fotografie.

Ora 17.30

E târziu aşa că decidem să rămânem în oraş. Nu mai e timp să ne întoarcem acasă şi să ajungem la timp la biserică. Aşa că decidem să ne aşteptăm invitaţii în faţa bisericii Curtea Veche. Cea mai veche din Bucureşti. Ne aşezăm liniştiţi la o terasă în pasajul care duce spre Calea Victoriei. Apă rece şi cafele. Mă descalţ. Râdem iar. Lumea se uită ca la urs. Eu sunt fericită.

Un telefon vechi cu cartelă. Mai tragem două cadre.

Ieşim din pasaj. O tânără de pe stradă îşi cere scuze şi mă întreabă dacă îi dau voie să meargă la toaletă. Fac ochii mari. Nu înţeleg, Ea repetă. Rugămintea. Apoi misterul se dezleagă.

Ne-a văzut la terasă şi a crezut că am închiriat pasajul. Că acolo ne facem nunta. Râdem iar. Primim urări de bine.

Ora 18.30
Se apropie ora ceremoniei religioase. Ajungem la biserică în maşina închiriată. Să ne ascundem, să ne ascundem! Mai e o mireasă. Să nu vezi mireasa! Eu nu cred în astea, dar mă supun. Măcar de atât să ţin şi eu cont dintre toate superstiţiile legate de nuntă. Stau cu spatele la nuntaşi iar cei dragi vin rând pe rând. Sărutări şi flori. Intrăm în curtea bisericii şi ne refugiem într-o capelă. Eu şi naşii. În faţă, icoana Sfântului Antonie cel Mare. Mă cuprind emoţiile. Mă duc lângă icoană, mulţumesc şi am ochii plini de lacrimi. Roxana, naşa mă încurajează: „Nico, sfântul de zâmbeşte. E bine!”.

Îmi vin în fire.

Ora 19.00
Emoţii din nou. Ajung prietenii mei dragi, din Ardeal (Alina, Dan, Georgia, Cristi, Alexandra, Cristi, Roveli), Găbiţa de la Piatra Neamţ, cele două Aline, fostele mele colege de facultate şi Adiţă, domnişoara de onoare într-o rochie demenţială. Găbiţa îmi face o surpriză. Îmi dă în dar cartea Oanei Pellea pe care culmea, intenţionam să mi-o cumpăr. În ea, o felicitare cu cuvinte calde. E greu să-i enumăr pe toţi. Mi-e teamă să nu uit pe cineva. Familia Olteanu. Inclusiv nenea Marius, care s-a întors de curând din Nigeria. Emoţii multe. Nuntaşii aşteaptă cuminţi în faţa bisericii. Din când în când arunc o privire pe geamul capelei. Atunci o văd pe draga mea Carolina. Ea se luptă cu viaţa într-un scaun cu rotile. Inima îmi bate tot mai puternic iar lacrimile nu le mai pot stăpâni. Pentru că ştiu cât de greu i-a fost să ajungă la biserică.Un băiat care cântă la strană mă vede că plâng şi crede că e din cauză că am văzut o altă mireasă. E o prostie asta, să ştiţi, îmi spune. Chestia asta cum miresele. Că poartă ghinion. Mă îmbărbătează. Zâmbesc.

Ora 19.15

A sosit momentul. Intrăm în biserică. Patru preoţi şi corul. Mă uit doar în faţă. În spate, deloc. Dar simt emoţia celor dragi. Oricum şi eu am emoţii toată slujba. Mă străduiesc să nu plâng. Îl ţin strâns de mână pe mire. Nu se spune degeaba că nunta e una dintre taine. M-am convins.

Discursul de sfârşit al preotului e presărat cu pilde.

Apoi felicitările. S-a lăsat întunericul. Câteva fotografii de grup. Gata. Toată lumea la maşini. Mă simt eliberată. Şi uşoară ca un fulg.

Fifi e la restaurant. Mă sună şi-mi spune că totul arată super.

La 20.55 ajungem la hotel. Exact cum ne-am propus.

Ora 21.00
Urcăm. Primim invitaţii. Sala străluceşte iar lumânările aprinse îi dau o scânteiere aparte. Oglinzile amplifică efectul. Deci nu toate visele sunt premonitorii. Nu s-au greşit nici culorile şi nici nu m-am trezit ca-n coşmar cu flori de plastic pe mese. Andra Petrescu, de la firma de decoraţiuni Amalt Decor nu m-a dezamăgit. A fost aşa cum mi-a lăsat impresia încă de la prima întâlnire, o profesionistă. Un om minunat care face totul cu pasiune.

Mi-a făcut şi o surpriză. Lumânările de pe masa noastră sunt decorate cu scorţişoară, câlţi şi felii de portocale uscate. Îmi plac mult. Sunt relaxată iar invitaţii sosesc rând pe rând. Surprize.

Domnul Nezir ne aduce cadou o cărămidă. S-o punem la temelia casei noastre.

Ora 22.00
Aştept cu nerăbdare primul dans. Mă tem că nu mai ştiu paşii, mişcările. Arunc o privire pe ultima repetiţie, înregistrată pe aparatul foto. Şi repet în gând mişcările.

Schimb pantofii. Intră în scenă sandalele din Argentina. Mult mai confortabile ca primele sandale. Cele făcute de trei ori.

Ora 22.30
Dansăm. Sincer, nu văd nimic în jur. Aud aplauze şi mă concentrez pe dans. Un, doi, trei, patru. Număr. Din fericire, Alex nu mă calcă pe picioare. Şi nici pe rochie.

Se dă startul la dans.

Schimb şi sandalele din Argentina cu sandalele de rezervă. Perechea numărul trei. Eu sunt fericită.Toată agitaţia s-a risipit. Aşa că dansez nebuneşte.

Fifi şi Blonda sub acoperire mă lasă fără mire destul de devreme. Telefoane. Negocieri. Fără succes. Dau tot ce îmi cer. Îl vreau înapoi.

Ora 2.40

Mire şi Lore îşi iau revanşa. Mă fură. Lore vrea să mergem în club. Eu nu vreau să lipsesc prea mult. Paul vine cu soluţia. Oprim la stadionul din apropiere. Se toarnă o reclamă publicitară la bere. Intrăm. Facem poze în tribune. Cineva îmi aruncă o minge. Lore negociază revenirea.Ce să cerem, ce să cerem? Ceva greu de găsit la ora asta – frişcă şi căpşuni. Sunt sigură. Nu mă mai recuperează nimeni! Lore oferă şi soluţia – magazinul din colţ. Alex ne anunţă că are plata – căpşuni îngheţate beton şi un tub de frişcă. Răpitoarele cedează.

Ora 3.20

Din nou la restaurant. Îi dedic lui Alex melodia pe care o fredonez de mică, din copilărie. Dansăm. Eu cânt.

Nu vreau ca visul să se termine aşa de repede. Aş vrea să ţină ca-n poveşti, trei zile şi trei nopţi.

Ora 4.30

Invitaţii se retrag. Realizez că am uitat să arunc buchetul. E prea târziu. Chestia cu luatul voalului nu am vrut eu s-o fac. Oricum nu am ţinut cont de tradiţii. Nu am plecat cu alai şi nici nu am vrut să aud vreo strigătură care să mă trimită cu gândul la înmormântare, nu la nuntă.

Ora 7.00

Doar noi doi, în camera de hotel. Cuvintele se opresc în mijlocul frazei. Aproape aţipesc în timp de vorbesc. Adormim buştean, îmbrăţişaţi. Şi fericiţi.

P.S. Nu ştiu cum sunt alte mirese dar pentru mine, ziua nunţii a fost cea mai fericită din viaţa mea. Poate pentru unii pare exagerat dar aşa a fost. Ştiu sigur că din ceruri am avut ajutor. Aşa am simţit. Şi toate au fost aranjate de o mână vrăjită. În aşa fel încât eu, MAMA MIRESELOR STRESATE să devin ŞEFA MIRESELOR FERICITE.

Mi-a fost teamă că grijile mă vor copleşi. Dar nu a fost aşa. Am simţit din plin evenimentul şi m-am bucurat de el. Chiar m-am distrat la nunta mea. Şi parcă totul a curs de la sine.

P.S. Fotografiile au fost realizate de Adi Popa (www.fotokolor.blogspot.com) și de Paul Diaconu.

Jurnal de nuntă (II)

VINERI, 11 septembrie 2009

Ora 7.00

Dimineaţă. Soarele străluceşte. Mesaj cald mire. Norii din suflet se topesc. Ne căsătorim civil!!!! Asta e sigur. Nu am timp să mă gândesc prea mult. Iuli soseşte cu geanta ei magică, plină de culori. Întins, buclat. Ochi pictaţi, mână vrăjită.

Sora mea dragă are grijă să nu mă supere nimic. Trei flori în păr şi parcă înfloresc. Culmea, sunt liniştită. Sau cel puţin aşa cred eu că sunt.

Ora 11.00

Ajungem la primărie. Cu Adi şi Fifi. Mama, tata, Doina, năşica, Ely, Adrian şi Mihai. În ochii tuturor simt emoţie. Vântul bate şi îmi flutură buclele. Mama lăcrimează.

Sosesc prieteni de suflet. Mă bucur pentru că sunt alături de noi. Intim. Ştiu că e doar o formalitate dar în faţa ofiţerului de stare civilă îmi dau lacrimile. Am senzaţia că, dacă deschid gura voi plânge trei ore cu sughiţuri. Aşa că spun un DA gâtuit.

Domnul Vorochievici adună, scade numerele destinelor noastre. Ne prezice ani fabuloşi.

Şedinţă foto în parc. Adrian are grijă de toate. Se joacă cu soarele, cu umbrele şi lumina. Ţac, ţac. Face aparatul. Şi culege emoţiile şi gesturile noastre de tandreţe. Nu e uitată nici marea familie care aşteaptă liniştită pe margine. Vântul s-a liniştit.

foto: Adi Popa www.fotokolor.blogspot.com

Ora 14.00

Masă, în familie. Lumea s-a destins. Ne bucurăm de poze. Uite, instantaneu cum mirele. Cu naşii. Cu invitaţii.

Ora 20.30

Spre seară. Ultimele pregătiri. Telefon hotel. Telefoane firmă de decoraţiuni. Nu, nu vreau să fie aduse florile la prima oră. Dacă se ofilesc? Să vedem sala. Nu e rău.Telefoane, telefoane. Şerveţele. Roşii. Strică aspectul. Cromatic. Apare şi managerul de evenimente. Ne explică cum e cu culorile. Eu le ştiu pe ale mele. Auriu e auriu. Deci, fără roşu. Mirele, fugă la magazin. Luat alte şerveţele. Nu sunt bune. Fifi – soluţie salvatoare. Rezolvă ea, mâine. Pus place carduri. Meniuri. Câteva poze. E târziu, e târziu. Nu mai pot vorbi. Iar oboseală.

Ora 22.30

Ajung acasă. Mirele fuge la hotel. Mă rog iar. E mult după miezul nopţii. Adorm. Nu visez nimic.

Jurnal de nuntă (I)

MARELE EVENIMENT. A fost mai mult decât mă aşteptam. Mult mai mult. A fost mult peste ceea ce am visat. A fost perfect. Cuvintele le găsesc greu. Pentru că emoţiile au fost multe. De la emoţiile negative, griji şi gânduri, până la surprize. Cele mai grele au fost zilele dinaintea nunţii. Ziua de joi. 10 septembrie. Adică ultima zi de celibat.

JOI, 10 septembrie 2009

Ora 18.00

Sunt stresată şi obosită. Am senzaţia că totul va fi un fiasco. Nu mai suport cuvântul nuntă. Nu vreau să mai fac nicio planificare, nicio listă. Nu vreau să mai ştiu de nimic.

Ora 20.00

Alex e cazat la hotel, invitaţii sună să anunţe că nu mai pot veni. Eu vreau să alerg la capătul pământului, să mă ascund într-o văgăună şi să nu mai ies niciodată de acolo.

Ora 21.00

Totul mă copleşeşte. Mă sună Ioana mea dragă, de departe. Din Scoţia. Ce să-i spun? Nu pot să fac altceva decât să plâng. Minute în şir la telefon. Telefonul sună mereu. Alţi prieteni buni. Toată lumea vrea să ştie cum se simte mireasa. Mireasa se simte neagră şi sfârşită.

Ora 22.30

Acasă. Noapte. Telefon mire. Supărare. Telefon mire. Împăcare. Telefon mire. Nervi din nou. Telefon mire noapte bună. Şi tot aşa. De vreo trei ori.

Ora 00.00

E miezul nopţii. Sunt agitată şi nu am somn. Mă tem că, dacă nu reuşesc să adorm mâine voi fi cu mintea tulbure. Aşa că, mă rog. Nu se poate să mă lase singură, tocmai acum. Sfântul Nicolae. Fecioara Maria. Şi îngerul meu păzitor. O rog şi pe bunica mea dacă poate, de acolo de sus, să ne vegheze.

Casc prelung. Clipe în şir. După o oră de rugăciune adorm în braţele sfinţilor. Ca un copil liniştit la sânul mamei sale. Ştiu că îmi sunt aproape. Iar asta îmi dă curaj.

Primul an

A trecut un an. Un an frumos. Un an plin. Rotund, ca un măr roșu. Un an în care am trăit intens. În care zilele au gonit unele după altele. Și noi după ele. Uneori mai mult am alergat. Alteori ne-am luat revanșa și am mușcat din zilele noastre.

Toată viața m-am întrebat dacă actul căsătoriei schimbă ceva. Și eram ferm convinsă că o hârtie nu schimbă nimic.

Dacă m-ar întreba cineva acum aș spune însă că schimbă multe. Și nu schimbă hârtia. Schimbă legământul sau poate jurământul făcut în fața lui Dumnezeu. E ceva tainic care consolidează o relație. E fundația pe care se clădește totul. E misterul care leagă doi oameni, două jumătăți. Din doi îi face, unul.

SANDALE DE MIREASĂ

21 MARTIE 2009

Un strop de bucurie s-a strecurat în culcuşul năucit al haosului. O bucurie simplă, femeiască.

Sandale. Două. De mireasă. Făcute să încalţe exact piciorul meu. Tălpile mele. După căutările haotice prin magazine şi stările acute de leşin, glicemia şi-a revenit brusc.

Sandale. Două la număr. Asortate aproximativ şi din memorie la culorile rochiei de mireasă. Făcute la comandă. Cu toc nici prea înalt, nici prea mic. Nici prea cui, nici prea butucănos. Aşa cum îmi place mie. Aşa cum pot eu să port. Pentru că, din nefericire nu fac parte din categoria femeilor care s-au născut pe tocuri. Nu. Eu sunt din categoria, încălţări comode.

Cadoul îl ridic săptămâna viitoare. Sper să-mi vină turnat. Aşa cum

l-am construit azi, bucată cu bucată. Până atunci privesc încântată mostrele de material. Le aşez ca într-un puzzle şi le privesc minute în şir, prostită. În lumină sau în umbră. Sunt încântată.

28 MARTIE 2009

Am aşteptat ziua de astăzi. În fiecare zi a săptămânii care a trecut. Am aşteptat-o pentru că azi trebuia să-mi ridic sandalele. ACELE SANDALE.

Am aşteptat pentru că m-am săturat să mă uit chiorâş la bucăţelele acelea de piele, crem şi auriu încercând să îmi închipui cum va arăta totul în final.

După zilele de aşteptare azi dimineaţă m-am trezit "nicicum". Adică nu aveam niciun sentiment. Oricum îmi scăzuse entuziasmul. Şi NU MĂ VEDEAM ÎNCĂLŢATĂ CU ELE. Am uitat să vă spun că eu dacă nu pot vedea cu ochii minţii ceva, înseamnă că lucrul acela nu se va întâmpla. Lucru acesta e valabil atunci când trebuie să plec într-o călătorie, când urmează să fac o schimbare etc.

Aşadar nu mă vedeam încălţată cu ELE. E drept, un singur lucru

mi-am amintit când m-am trezit. Că eram încălţată cu ceva CARE MĂ STRÂNGEA. La degetele mici. Şi tot apăsam cu mâna locul acela.

Oricum nu am dat prea mare importanţă visului.

Aseară, fata cu sandalele mi-a telefonat. Că pot să le ridic azi. În definitiv totul era ok, de ce

mi-aş fi făcut griji? Chiar am apreciat gestul. Asta pentru că în ultimul timp mă surprinde cam tot ceea ce ar trebui să fie normal - oamenii punctuali, corecţi care ştiu să îşi respecte cuvântul dat şi contractul parafat.

Când am ajuns la locul cu pricina sandalele erau mai ascuţite decât cele pe care le comandasem. Am zis să nu intru în panică. Poate merg şi aşa. Dar piciorul nu intra. Şi când a intrat degetele s-au călărit unele pe altele şi au început să ţipe. Culmea e că în rest, sandalele îmi erau mari. Şi bretelele erau mai late decât le-am gândit iniţial.

Am fost foarte calmă. Şi eu m-am mirat cât de calmă am putut să fiu. Sandaua a fost pusă pe calapod din nou. Dar tot mă strângea în faţă şi tot îmi ieşea din picior.

Până la urmă designer-ul a decis să îmi facă altele. Şi am răsuflat uşurată. Am fost calmă şi m-am purtat frumos. Poate pentru că mie chiar îmi place de fata cu pantofii. În atelierul ei parcă eşti Alice în Ţara Minunilor. Totul e aşa de colorat că ai vrea o mie de pantofiori. Dar trebuie să recunosc că azi am fost un pic tristă.

Totuşi încă stau calmă şi sper că sâmbăta viitoare voi avea SANDALELE. ACELE SANDALE. Pe care mi le-am dorit.

După acest episod mi-am alungat un pic din amărăciune la shopping. Am găsit un accesoriu bestial. Tot pentru ŢINUTA MINUNE.

11 APRILIE 2009

Pentru cei care nu sunt la curent ACELE SANDALE au fost făcute greşit şi a doua oară.

E adevărat că doamna designer sau cum să o numesc s-a oferit să le facă din nou dar nu am mai fost eu de acord. Am considerat că dacă de două ori le-a făcut greşit nu am motive să sper că a treia oară vor ieşi ca turnate. Acum regret că nu am acceptat să le refacă.

Aşa că am decis să mai retuşeze o bretea şi cu asta basta. E drept a greşit puţin şi culoarea dar am trecut şi peste asta, în definitiv rochia e lungă şi doar un artist poate să vadă diferenţele de nuanţă.

La ultima probă, la naiba oare a câta, cred că a patra, doamna designer nu s-a prezentat. L-a lăsat pe nenea Vasile, un bărbat mic şi bruneţel să suporte toanele miresei nebune, adică eu.

Nenea Vasile a făcut conştiincios vreo două drumuri în atelier, cică le-a mai lărgit puţin şi gata!

Mireasa, adică eu, a cedat. Oricum mă grăbeam să ajung la muncă. Şi oricum vinovatul principal nu era de faţă, ce mai puteam face? Am luat sandalele aşa cum erau. Doar că starea aceea de euforie din momentul în care am dat comanda s-a dus pe apa sâmbetei.

Ca să fie limpede, sandalele astea îmi plac. Îmi place modelul, că doar de aia l-am ales. Şi îmi plac şi culorile chiar şi cu mica diferenţă de ton.

Numai că în lumina dimineţii lucrurile stau BAD, BAD, BAD. Sandalele mă strâng ca dracu. Nu pot sta încălţată cu ele.

Să le duc înapoi e deplasat. Nu îmi surâde nici ideea de-a o lua de la capăt cu căutările şi de-a umbla iar la portofel.

Aşa că, deocamdată mă maltratez. Le-am dat cu spirt şi stau încălţată în ele.

Am verificat şi care sunt alternativele - sandalele de pe stocul din dulap. Există două variante de criză, dar niciuna nu îmi face totuşi cu ochiul.

Încă analizez posibilităţile. Poate mai dau totuşi o tură prin magazine. Ştie cineva vreo soluţie?

PS. Pentru cine are impresia că sunt o mireasă isterică vreau să fac o precizare: nu sunt, doar par :)))))

23 APRILIE 2009

Pentru cei care sunt deja în temă cu subiectul am intrat într-un nou capitol al subiectului SANDALE.

Am sunat-o pe doamna designer pentru a stabili o nouă întâlnire pentru că aşa cum spuneam am realizat că în momentul în care sunt încălţată cu ele degetele îmi îngheaţă de la strânsoare şi e limpede că nu pot să le port.

M-am gândit să optez pentru varianta amiabilă, dar asta numai pentru că la prima vedere femeia mi-a făcut o impresie bună.

Am aşteptat să treacă sărbătorile iar marţi am sunat-o. Nu mi-a răspuns la telefon. Pentru că e simplu, ŞTIA CINE SUNT şi nu avea nici un interes să răspundă aşa cum o făcea când eram în faza - dat comanda.

Dar eu am insistat aşa micuţă şi delicată cum sunt şi am sunat astăzi din nou, de pe celălalt număr de telefon, pe care doamna designer nu îl avea în agendă.

Şi SURPRIZĂ, doamna m-a sunat înapoi. A început cu urări drăguţe dar i-am spus repede cine sunt ca să nu se piardă în formalităţi. Recunosc că a fost blândă şi mi-a zis că îmi face sandalele din nou.

A TREIA OARĂ. Aşa că luni mă postez din nou la atelier. Sincer sunt deja obişnuită, cunosc drumul doar e a cincea oară când merg acolo.

Acum am o singură problemă - weekend-ul următor merg la Sibiu la probă pentru rochia de mireasă şi doamna designer

mi-a zis că vrea să finalizeze rochiţa şi am nevoie de sandale pentru a stabili lungimea exactă a rochiei.

Credeţi că e posibil ca a treia pereche de sandale să fie perfectă? Şi să fie gata în doar trei zile? Şi să nu o iau de la capăt cu retuşurile? Oricum promit că dacă nici încercarea asta nu dă roade renunţ. La ele. Adică o iau de la capăt cu căutările.

20 MAI 2009

Ca să închei capitolul.

A treia pereche. Al 8-lea drum. Le-am luat azi. Sunt mai ok ca a doua pereche. Şi mult mai ok ca prima. Mă strâng puţin într-o parte dar bănuiesc că e normal. Şi DA, au greşit şi a treia oară materialul. DAAAAAA. Nu e albul acela uşor sidef. Pe care l-am ales tocmai pentru că e vorba de o ocazie. Am primit la schimb un alb crem mat. Rochia e bej, dar ce mai contează?

NU, nu sunt supărată! Nu mai sunt. M-am călit. Gata. Le-am luat. Şi gata.

Pentru dumneavoastră doamnelor. Viitoare doamne şi nu numai.

Dacă tot am căutat m-am gândit să fac o selecţie a site-urilor de unde poţi să comanzi pantofi şi sandale de mireasă. Asta dacă vreţi să faceţi greşeala pe care am făcut-o eu. Sfatul meu e să le luaţi direct din magazin. Dacă totuşi nu găsiţi ceea ce vă doriţi vă ofer câteva sugestii.

Aşadar:

www.zappata.ro/

E un site cu pantofi care se fac la Sibiu. Mie mi-au plăcut tare mult. Mai ales sandalele alea verzulii. (model Rosanna verzi).

Desigur nu pentru rochia de mireasă. Ci pentru cea de cununie. Oricum au modele destul de drăguţe. Iar dacă sunteţi din Ardeal pantofii Zappata sunt o variantă destul de bună. Decenţi mi s-au părut şi pantofiorii aceia ivorie, asta dacă aveţi o rochiţă într-un ton pe măsură.


Accesibili ca preţ mi se par pantofii de pe site-ul:http://www.comenzipantofi.ro/ Au şi magazin pe strada Smârdan din Bucureşti iar pantofii sunt gata în 2, 3 zile. Comenzile se pot da direct la magazin, prin e-mail sau telefonic. Eu mi-am ales de aici un model pentru rochia de cununie.


E drept că am ales pantofii cam înalţi şi am făcut greşeala să aleg un model cu baretă la spate care nu mă avantajează pentru că baretele îmi cad în momentul în care merg (pentru că nu am călcâie bombate cum ar fi normal, ci drepte) dar voi sunteţi cu siguranţă mai norocoase. Oricum eu am fost mulţumită de rapiditate. Şi de preţ. Aşa că recomand firma cu încredere. Fac şi pantofi de mireasă. Iar materialele, pielea şi alte detalii le puteţi alege voi.

Am văzut modele drăguţe şi la http://www.smilingshoes.com/. Nu i-am încercat dar am o prietenă care îşi face pantofi de acolo şi ea are numai cuvinte de laudă despre creatoare.

Am descoperit de curând http://www.passionshoes.ro/. Sunt pantofi de dans care se fac în Argentina. Şi cred că sunt ideali pentru miresele care vor să danseze. O noapte întreagă. Care nu prea sunt obişnuite să stea pe tocuri. Adică aşa ca mine. Sincer mă încântă vreo două modele de sandale, aşa ca de rezervă. De fapt, fie vorba între noi, eu mi-am luat nişte sandale de rezervă pentru noaptea magică numai că inima mea mai speră aşa un pic la sandaua aia în care piciorul dansează singur, nimic nu îl strânge, nimic nu ţipă, nici o baretă nu se înfige animalic în pielea moale şi catifelată, totul e ca o atingere caldă a unei ploi de vară.

După îndelungi deliberări m-am decis să nu precizez firma la care mi-am făcut eu sandalele de mireasă. Pentru că, orice aş scrie ar fi de fapt o contra reclamă în contextul articolelor precedente pe marginea subiectului. Prefer să pornesc de la premisa că am fost eu prea dificilă, picioarele mele prea năbădăioase şi creatoarea prea aiurită dar în definitiv un om cu inimă bună.

Vă doresc succes la căutări.

17 AUGUST 2009

Cred că trăiesc într-o conspiraţie. Nu-mi e dat să port pantofi făcuţi pe comandă. Sau cel puţin asta cred după ce:

1. Mi-am comandat sandalele de mireasă. Le-am făcut de trei ori. Am schimbat vreo cinci modele. Am făcut opt drumuri. O dată mi-au ieşit prea mari. O dată prea mici. De două ori s-au greşit nuanţele. Doamna designer mi-a spus să dau şi eu pentru ea un acatist la biserică. Că poate ies aşa. Adevărul e că mă săturasem. Vroiam să le văd o dată gata. Că se transformaseră într-un laitmotiv al existenţei mele. Am optat până la urmă pentru un model destul de banal, clasic pe care puteam să-l găsesc şi în magazin. Şi la care desigur, pielea sidef aleasă a fost înlocuită din greşeală cu alta, mată, un alb unt, simplu. Şi oricum perechea finală mă strânge puţin. În fine.

2. Mi-am comandat sandale pentru cununia civilă. La altă firmă. La un preţ mai bun. Au ieşit frumoase, nimic de spus dar mai întâi le-am testat la un botez şi am realizat că bareta din spate îmi cade mereu din picior iar eu mă aplec cam după fiecare pas să o ridic.

3. Am modificat sandalele pentru cununia civilă şi am înlocuit o parte din bareta din spate cu elastic. Chiar şi aşa, bareta alunecă deci prea multe schimbări nu sunt. Noroc că la starea civilă totul se desfăşoară repede DA, DA de ambele părţi şi gata!!!!

4. Pentru că era evident că sandalele de la punctul 1 nu sunt de cursă lungă am decis să-mi comand nişte pantofiori de rezervă. După îndelungi căutări am găsit sandalele ideale. Sunt făcute în Argentina şi importate de o firmă românească. Ca să fie totul gata din timp am dat comanda la începutul lunii iulie. Am fost şi la firmă ca să probez, să fiu sigură că măsurile se potrivesc adică 37 înseamnă 37 şi aşa mai departe. Mi s-a spus că în trei săptămâni sosesc. După trei săptămâni am sunat la firmă şi mi s-a spus că ăăăă.....de fapt au uitat să mă anunţe că firma din Argentina nu mai are nu ştiu ce material necesar pentru săndăluţe. După alte câteva zile am răsuflat uşurată când am aflat că firma din Argentina a găsit materialul cu pricina (în definitiv cred că era vorba de vreo 20 de cm) şi că sandalele le voi primi pe 15 august.

Pe 14 august am primit telefon de la mama domnişoarei care se ocupă de firma cu pricina şi sâmbătă m-am prezentat să le ridic. Am uitat să spun că săndăluţele astea păreau ideale, cu piele întoarsă pe interior, cu talpă făcută special pentru dans şi aşa mai departe...

Aşa. Am ajuns la firma cu pricina. Şi când colo, ce să vezi? Nu se ştie din ce motiv SANDALELE MELE erau mărimea 36. Asta în condiţiile în care eu port 37. Sincer m-a pornit plânsul mai ales când mama domnişoarei mi-a explicat că poate totuşi se lasă!!! Doamne, oare de câte ori am auzit asta în ultimele luni? Ce să se lase când mie nici sângele nu-mi mai circula prin picior????

Domnişoara care face propriu zis comenzi este plecată şi se întoarce pe 1 septembrie. Este puţin probabil ca în mai puţin de două săptămâni să-mi ajungă alte sandale. Şi sincer dacă nu am reuşit să le am în două luni, de ce aş reuşi în două săptămâni?

Aşa că în acest moment caut sandale de mireasă de rezervă. De dans. Fac rabat la model. Caut comoditate.

Nu mai am foarte mult timp la dispoziţie...

Aşa că...are cineva vreo sugestie?????

20 AUGUST 2009

Am comis-o! Sau cum să spun? Dacă prima şi a doua achiziţie de sandale la comandă ţi-au scos peri albi de ce să nu începi un nou capitol numit "cumpărături online"??

Nu ştiu alţii cum sunt dar eu una, n-am stat nicio clipă pe gânduri. După câteva zile de aşteptare ieri, pe înserat am primit în sfârşit un semn de viaţă de la firma de pantofi din Argentina. UN MAIL. În care scria negru pe alb, că TOTUL ESTE POSIBIL. Că pentru o "bride" sandalele pot ajunge de la mii de kilometri distanţă, chiar şi în 5 zile. 5 zile desigur, după ce se face plata.

Am simţit aşa, un val de bucurie. Îmi venea să sar în sus. Mirele dormea sus dar nu m-am putut abţine: l-am trezit să-i dau vestea. Sincer el chiar s-a bucurat. Acum nu ştiu dacă s-a bucurat pentru că era sigur că a scăpat de câteva drumuri pe la magazine sau de corvoada şi de emoţiile unei potenţiale noi comenzi de sandale care îmi dădea deja târcoale. (Pentru că am găsit ceva care mi-a făcut cu ochiul pe site-ul www.belpaso.ro)

Oricum după ce am primit mailul m-am gândit că trebuie să risc. Sincer, până la nuntă mai sunt mai bine de trei săptămâni. Sandalele au timp să ajungă! Banii i-am trimis la prima oră cu Western Union. Acum tot ce mai aştept e un semn de la firma din Argentina. O confirmare că mi-au primit banii şi că sandalele sunt deja pe drum.

Se explică de ce am verificat astăzi mailul de nu ştiu câte ori. Încă nu am primit niciun răspuns. Dar mă gândesc că şi primul semn l-au dat cu întârziere, aşa că...

Un lucru este clar, dacă nici sandalele astea nu ajung la timp, sau se întâmplă din nou ceva şi îmi sunt mici, mari, largi etc altele de rezervă nu-mi mai cumpăr. Nu ştiu. Voi folosi alte sandale pe care le am deja, voi dansa desculţă sau mă voi maltrata în prima pereche de sandale de mireasă. Cele care mă cam strâng.

Nu ştiu. Oricum ideea că le voi avea pe cele pe care mi le-am dorit m-a însufleţit. M-am gândit că poate totuşi, cineva acolo sus mă iubeşte. Oricum uneori apreciezi mai mult lucrurile obţinute cu mai mult efort.

Ştiu. Vorbim doar de nişte banale sandale. Dar cine iubeşte pantofii poate că mă înţelege.

Rochia albă de mireasă

De pe blogul geamăn http://www.nicoletatintea.blogspot.com/

26 ianuarie 2009

Unii au aflat deja, alţii nu... dar oricum nu mai e niciun secret - anul acesta mă mărit!
Nu credeam însă că poate fi atât de greu să alegi rochia de mireasă. Pentru mine, cunoscută printre apropiaţi drept, "mama şi tata nehotărârilor", alegerea rochiei e o grea încercare.
Am fost deja de la două târguri de nunţi, am studiat zeci de site-uri, m-am hotărât de vreo trei ori şi tot de atâtea m-am şi răzgândit. Ideile mele preconcepute de genul, nu vreau rochie gen prinţesă au căzut şi ele într-o clipă, la o probă pe fugă.
Deci, am făcut poze, pe care le analizez destul de des şi am lansat o dezbatere printre prietene. Să fie cea prinţesă, cea petrecută, cea fără umeri, cu bretele sau fără, albă sau crem, înfoiată direct din talie, sau mai bine dintr-o bucată, nu e aşa, aşa m-am gândit şi eu, de fapt e mai deosebită prima, sau să o fac la comandă şi să combin câte ceva din tot ce mi-am dorit, dar oare ce mi-am dorit, că încă nu m-am hotărât....
Oricum mai e un târg de nunţi şi săptămâna viitoare, şi suntem de abia în ianuarie, până la nuntă mai e jumătate de an, magazinele din centru nu le-am văzut, nici cele de pe Lipscani, apoi pe Calea Victoriei sunt destule şi acolo, mai e şi varianta s-o cumperi direct pe net, pe ebay am văzut câteva drăguţe, dar cum te descurci cu măsurile şi etc, etc. Apoi mai sunt şi rochiile alea fascinante pe care mi le-a trimis o prietenă în seara asta, să le studiez pe net, rochii care mi-au tăiat răsuflarea ...italieneşti, delicate, regale şi fine ...
Sunt sigură că mă voi decide greu şi după ce aleg voi ştii sigur că poate totuşi prima pe care am probat-o ar fi fost o alegere mai bună. Se spune că simţi când găseşti rochia ta, poate am simţit deja, nu ştiu, mai am de probat zeci de rochii, să le simt parfumul, moliciunea, să mă simt furată de povestea lor, să fiu mireasă zeci de clipe, de fiecare dată alta şi totuşi aceeaşi.
De fapt pentru o singură noapte aş vrea să am o mie de rochii, să le am pe toate, să fiu sirenă, prinţesă, să am o rochie cu negru, nonconformistă, sau cu roşu ca sângele ce îmi curge prin vene, să fie cu pene, cu fâşii de material aruncate aiurea, ca şi cum cineva ar fi sfâşiat totul, aş vrea şi rochia aceea delicată, de dantelă, şi voalul explodat direct din coc, şi pălăria şic, şi voalul diafan, lung până în pământ şi rochia care dezveleşte obraznic sânii...

22 februarie 2009

O veste bună. Mi-am ales rochia de mireasă. Şi una proastă – liniştea unei mirese nu ţine niciodată mai mult de trei zile. Aş putea să spun chiar două zile. Mi-am ales rochia. De fapt am dat comandă pentru ea. Sincer nu credeam că îmi voi găsi rochia tocmai în Alba-Iulia. Nu pentru că am ceva cu oraşul meu dar după trei târguri de nunţi vizitate în Bucureşti era destul de clar că alegerea nu va fi deloc uşoară.Profitând de câteva zile de concediu m-am decis să arunc o privire şi la târgul de nunţi care tocmai se organiza la mine în oraş. Multe torturi şi aceleaşi rochii oribile, pline de tone de sclipici. În rest oferte de decoraţiuni, mult mai accesibile decât cele oferite în Capitală, desigur. Totul la jumătate de preţ.Când am văzut rochiile alea unicat am ştiut însă că mă voi decide. Recunosc şi preţul e pe măsură. Nu vreau să vorbim aici despre asta. Am găsit motive suficient de bune ca să umblu la portofel – doar o dată sunt mireasă şi în plus, am găsit ROCHIA MEA. Nu e suficient??? Creatoarea mi-a plăcut şi ea. Spunea că a terminat design-ul vestimentar la Cluj. Mi-am amintit de perioada în care eram artistă. I-am înţeles în câteva clipe munca şi greutăţile ei. Nu e uşor să trăieşti din design-ul vestimentar. O tânără înaltă, stilată şi slăbuţă. Am vorbit vrute şi nevrute. Am probat rochia de două ori. Şi încă una, o singură dată. Am decis să fac o combinaţie între două modele. Atelierul este în Sibiu. Recunosc sunt puţin nebună, să fac câteva drumuri până la Sibiu pentru probele la rochie nu e tocmai la îndemână. Dar era rochia mea şi gata. Şi în plus, plimbările ajută, nu-i aşa? Te eliberezi de stres!!!!Am făcut mai multe poze rochiei. Şi îmbrăcată cu ea. Şi pe umeraş. Am analizat detaliile. Totul îmi place foooooarte mult. Am plecat de acolo fericită. Am achitat jumătate din preţul rochiei. Culmea, cel mai fericit a fost mirele. Pentru că a scăpat de corvoada altor drumuri pe la zecile de magazine de rochii de mireasă din Bucureşti.Totul a durat până aseară. O simplă căutare pe GOOGLE, nenorocitul ăsta de motor de căutare mi-a distrus universul. Am găsit un comentariu pe forumul de mirese nu dur, CRIMINAL la adresa celei care îmi face rochiţa. O mireasă povesteşte cum i-a fost distrusă de fapt rochia, cum a dat o groază de bani, cum creatoarea a fost neserioasă, cum nu i-a răspuns zile în şir la telefon, cum i-a dat la final rochia cu bretelele netivite şi mai lungă cu 20 de cm, cu cusături strâmbe etc. Altfel spus, nu o rochie ci un COŞMAR DE ROCHIE. Deci, mie una mi-a căzut cerul în cap. Deja m-am văzut făcând drumuri aiurea la Sibiu, cu femeia aceea care dintr-o dată nu mi s-a mai părut seducătoare şi drăguţă ci o scorpie care nu vrea altceva decât să profite, să îţi ia banii şi să te lase cu ochii în soare. Ciudat, de cât de puţin avem nevoie ca să ne schimbăm părerea despre un om, nu???E lesne de înţeles că nu am dormit toată noaptea. M-am zvârcolit de pe o parte pe alta şi am visat, ce puteam oare să visez dacă nu ROCHIA MEA DE MIREASĂ???Noaptea a fost totuşi un sfetnic bun. Spre dimineaţă am decis să-i acord totuşi creatoarei prezumţia de nevinovăţie. Merită, în definitiv femeia a fost drăguţă iar la prima vedere mi-a făcut o impresie foarte bună. Iar pe mine nu mă înşeală instinctul despre oameni, nu-i aşa??? În momentul ăsta chiar am nevoie să cred cu tărie asta. Poate că mireasa aia nu era decât o nebună, pentru că se ştie că în momente importante oamenii nu mai gândesc limpede.Acum nu vreau altceva decât să-mi văd rochia gata mai repede. Să merg la probă. Să o văd finisată. Să văd că nu are cusături strâmbe cum se plângea mireasa aceea. Deocamdată încerc să gândesc pozitiv. Mă uit la pozele pe care le-am descărcat în calculator, analizez detaliile. Rochia mi se pare perfectă. Sper să fie şi a mea la fel.

26 aprilie 2009

Teoretic de azi într-o săptămână rochia mea de mireasă ar trebui să fie gata. Şi tot teoretic ar trebui să am şi săndăluţele.
Sincer ard de nerăbdare să merg la probă. M-am uitat acum la fotografiile pe care le-am făcut atunci când am ales-o. Îmi place rochia asta şi de abia aştept să o îmbrac. Sincer îmi pare rău încă de pe acum că nu pot s-o port decât o singură dată. Mă gândesc cum aş putea s-o modific ca să mă pot bucura şi cu alte ocazii de rochiţa mea.
Asta e destul de enervant că momentul asta al căsătoriei pentru care te pregăteşti atât de mult durează atât de puţin.
Mă gândesc la încă o variantă. În fiecare an pe 12 septembrie să facem o petrecere de ziua noastră. Să îmbrac iar rochiţa şi să dansăm nebuneşte alături de prieteni.
Sau mai am o idee. Un prieten îmi povestea că rochia de mireasă deschide uşile cluburilor. Şi că o amică de-a lui s-a îmbrăcat în mireasă la câteva zile după nuntă, şi-a luat gaşca şi a dat o raită prin mai multe cluburi din Capitală. Toţi au crezut că e vorba despre o mireasă furată şi au primit convoiul cu braţele deschise.Aşa că... cine vrea să participe?????

4 mai 2009

Rochia de mireasă e gata. Stă cuminte în dulap învelită în două pungi pentru că mirele e superstiţios, nu vrea s-o vadă şi pace!
Cum să spun....cum să spun. E rochia mea. AIA. Despre care vorbeam. Pot să spun că sunt cam 85 la sută mulţumită. Chiar 90. Pentru un perfecţionist e destul de mult credeţi-mă....
Ca să scurtez povestea mă nemulţumesc două cute... Numai că am renunţat brusc la perfecţiune. Nu ştiu de ce, dar nu mai suportam ideea să mai fac încă un drum şi noi probe. Şi mai era şi starea aceea de aşteptare... După experienţa "sandale la comandă" am învăţat că modificările excesive nu fac altceva decât să încurce şi mai mult totul...
Doamna designer s-a purtat frumos. Deci doamna mireasă care a denigrat-o pe forum era probabil o nebună. Rectific, O MIREASĂ NEBUNĂ pentru că noţiunea de mireasă are oricum în ea o doză de nebunie inclusă.
Aşa... să revenim. Spuneam că doamna designer s-a purtat frumos. A modificat ea pe ici pe colo, nişte detalii care nu erau în program şi contrar aşteptărilor nici eu nu am făcut fiţe...
Prima probă am făcut-o vineri. Am stat cam două ore şi jumătate îmbrăcată şi nemişcată iar doamna designer a tot pus ace mici peste tot. Am făcut şi fotografii. Mirele, care aştepta în faţa casei pentru că, aşa cum spuneam nu a vrut să vadă rochia, din superstiţie făcea deja pronosticuri şi era mai, mai să creadă că atunci se croia totul.... Oricum era curios să vadă dacă ies de la probă mulţumită sau nu....
Am ieşit mulţumită. Totuşi ca să scap repede de stres, pentru că am fost uşor stresată cu proba şi restul l-am rugat pe mire să mai aştepte puţin pentru că doamna designer mi-a explicat că vecina ei aduce nişte rochii mortale, de ocazie. Am cumpărat două rochiţe în fugă şi mi-aş mai fi luat câteva dacă în cap nu mi s-ar fi aprins beculeţul roşu BUGET DEPĂŞIT!!!!
Revenind la rochia de mireasă, că asta era doar o paranteză, ajunsă acasă (la Alba-Iulia, pentru că rochia de mireasă am făcut-o la Sibiu pentru cei care nu cunosc povestea) după ce am cerut câteva sfaturi şi am privit cu atenţie fotografiile dintr-o dată, totul mi s-a părut cu susul în jos şi am sunat-o rapid pe doamna designer să-i explic că rochia mi-e cam mare. Noroc că femeia a fost calmă şi nu mi-a zis vreo două...
Duminică am chemat întăriri. Am zis că trebuie să mai am o părere avizată la proba finală. Aşa că am plecat spre Sibiu cu sora, nepotul şi cumnatul ... Am greşit drumul de câteva ori şi vreo oră ne-am învârtit aiurea prin oraş.
Când am ajuns şi am îmbrăcat rochia m-a luat cu leşin. Nu ştiu dacă de la emoţii sau pur şi simplu pentru că era EA. Rochia mea. Doamna designer mi-a explicat că de obicei miresele îi leşină la probă. Deci nu aş fi fost prima.
Din fericire nu am leşinat.
Chiar dacă rămân la părerea mea, că două cute nu stau la locul lor am luat rochia aşa. Sincer mi-e tare dragă şi regret de pe acum, că nu pot s-o port decât o singură dată. E aşa fină şi delicată.
După ultimele retuşuri nu am mai probat-o dar sper să nu am surprize. Doamna designer mi-a spus să nu o mai probez pentru că materialul se murdăreşte uşor.
Aşa că am pus rochia în dulap. Dar nu am rezistat. Astăzi am scos-o ca s-o privesc puţin. Aşa, că mi-e dragă.
Acum. Mai e o problemă. Am făcut o mică trăsnaie, mică, mică de tot. Stând eu şi tot analizând, că de aia am fost înzestrată cu liber arbitru am realizat că nu îmi place voalul pe care mi l-a făcut doamna designer. Aşa că astăzi, vitează cum sunt
mi-am cumpărat alt voal. Alt material pentru voal. Am vorbit deja cu o croitoreasă să mi-l taie şi să-l aranjeze dar ca să nu mă dezmint, cu firea mea nehotărâtă când am ajuns acasă şi am scos rochia din dulap am realizat că de fapt voalul acela mai închis pe care l-am lăsat în magazin îmi plăcea mai mult.
Acum sunt în dilemă. Nu ştiu dacă mai are rost să croiesc bucata asta nouă de voal, să-mi iau materialul acela care mi-a plăcut mai mult de la magazin sau să păstrez voalul de la doamna designer?!
Ştiu ...iar veţi spune că sunt nebună dar cred că am mai spus că dacă lucrurile sunt prea simple le complic eu....
Şi mai am o problemă. Rochia pe care am probat-o iniţial, cea după care am dat comanda pare mai înfoiată în fotografii decât cea pe care o am acum...În fine...Una peste alta sunt mulţumită. Doar că mă întreb şi eu aşa...
Şi ca să fie totul complet astăzi am făcut şi alte fapte bune....
În primul rând am uitat să vă spun, am schimbat materialul turcoaz pe care vroiam să-l folosesc pentru rochia de cununie civilă. Asta pentru că, aşa cum mă ştiţi, în momentul în care am ajuns acasă brusc nu mi-a mai plăcut aşa de mult şi după ce m-am mai gândit la modelul rochiei am realizat că nici măcar nu se potriveşte un model cu imprimeu.
Aşa că, nu am schimbat materialul, ci ca să fiu sinceră...
mi-am luat altul. Nu ştiu ce voi face cu cel cumpărat aşa cum nu ştiu ce voi face nici cu bucata de voal cremuliu dar sunt sigură că voi găsi până la urmă o soluţie.
Oricum pot să vă spun că am deschis un nou capitol SANDALE LA COMANDĂ. Pentru că am descoperit o super firmă care face sandale şi pantofi la comandă la jumătate din preţurile percepute de doamna designer care îmi concepe magnificele sandale de mireasă (alea făcute de trei ori). Acum rămâne de văzut şi cât de comode şi reuşite vor fi. Sandalele pentru cununia civilă. Le-am comandat deja. Deocamdată sunt în faza de extaz. Că aşa începe totul.

UPDATE 17 iulie 2009: Am făcut o ultimă probă la rochia de mireasă. Special pentru prietena mea. Surpriză. Nu era cusută într-un loc. Nu e grav. Se poate coase de mână. Poate că mireasa aceea nu era total nebună. Oricum noroc că am probat rochiţa. Şi am mai redus aşa din nivelul emoţiilor din ziua cea mare.